Cronici 2,18

Poti spune usor ca universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supara. - Dar afirma acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar masuri spre a te sanctiona.
Asa suntem cu totii: ne scoatem din cauza cînd e vorba de un principiu general si nu ne e rusine sa ne izolam într-o exceptie. Daca universul n-are nici un rost, scapat-am careva din blestemul acestei osînde?
Tot secretul vietii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi gaseste însa unul.

Singuratatea nu te-nvata ca esti singur, ci singurul.

Dumnezeu are tot interesul sa-si vegheze adevarurile. Uneori, o simpla smucitura din umeri i le darîma pe toate, caci gîndurile i le-au surpat de mult. Daca un vierme e capabil de neliniste metafizica, si el îi tulbura somnul.
Gîndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu îmblînzeste deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd îsi cauta pulsul prin teroarea nimicului....
Se spune ca Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. - Orice om care nu crede în adevarul absolut are drept sa falsifice totul.
Diogene, daca se nastea dupa Cristos, ar fi fost un sfînt. - Admiratia pentru cinici si doua mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...

Daca ar prinde glas agitatia surda din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. Port un doliu din nastere - doliul acestei lumi.

Tot ce nu-i uitare ne uzeaza substanta; remuscarea este la antipodul uitarii. De aceea se ridica ea amenintatoare ca un monstru stravechi ce te rapune din privire sau îti umple clipele cu senzatii de plumb topit în sînge.
Oamenii simpli simt remuscari în urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindca motivele le sunt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese", ei n-ar putea întelege taria unui chin inutil.
Remuscarea metafizica este o tulburare fara cauza, o neliniste etica pe marginea vietii. N-ai nici o vina pe care s-o regreti, si totusi simti remuscari. Nu-ti aduci aminte de nimic, dar te napadeste un infinit dureros al trecutului. N-ai facut nici o fapta rea, dar te simti responsabil de raul universului. Senzatii de Satana în delir de scrupul. Principiul Raului în mrejele problemelor etice si-n teroarea imediata a solutiilor.
Cu cît esti mai putin indiferent în fata raului, cu atît esti mai aproape de remuscarea esentiala. Aceasta-i uneori tulbure si echivoca: atunci porti povara absentei Binelui.
Violetul e culoarea remuscarii. (Ceea ce e straniu în el pleaca din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)
Remuscarea este forma etica a regretului. (Parerile de rau devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferinta.
Ea nu rezolva nimic, dar începe totul. Aparitia moralei este identica întîiului freamat de remuscare.
Un dinamism dureros face din ea o risipa somptuoasa si zadarnica a sufletului. - Numai marea - si fumul de tigara - ne dau imaginea ei.
Pacatul este expresia religioasa a remuscarii, precum regretul expresia ei poetica. Primul este o limita superioara; ultimul, una inferioara.
Te caiesti de ceva ce s-a întîmplat sub tine... Erai liber sa dispui alt curs lucrurilor, dar atractia raului sau a vulgaritatii a învins reflectia etica. Ambiguitatea pleaca din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.
În nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decît interpretarea morala a acestei ireversibilitati.
Raul ne dezvaluie substanta demonica a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Raul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celalalt. Dar simtim cu totii caldura dureroasa a raului si raceala extatica a binelui.
Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovatie si cunoastere.
Ceea ce deosebeste remuscarea de deznadejde, de ura sau de groaza este o înduiosare, un patetic al incurabilului.

Sunt atîti oameni pe care îi separa de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea îsi creeaza din viata o oglinda pentru a se putea admira. Poezia nu-i decît instrumentul unui funebru narcisism.

Atît animalele, cît si plantele sunt triste, dar ele n-au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai în masura în care omul îl foloseste înceteaza a fi natura. Privind în jurul nostru, cine nu observa c-am acordat prietenia la plante, animale si la cîte minerale! - dar nici unui om.

Lumea nu-i decît un Nicaieri universal. De aceea, n-ai unde sa te duci niciodata...

Toate momentele acelea cînd viata tace, ca sa-ti auzi singuratatea... În Paris, ca si într-un catun îndepartat, timpul se retrage, se înghemuieste într-un colt al constiintei si ramîi cu tine însuti, cu umbrele si luminile tale. Sufletul s-a izolat si în zvîrcoliri nedefinite se ridica la suprafata ta, ca un cadavru pescuit în adîncimi. Si atunci îti dai seama ca mai exista si alt sens al pierderii sufletului decît cel biblic.

Toate gîndurile par gemetele unei rîme calcate de îngeri.

Nu poti pricepe ce înseamna „meditatia" daca nu esti obisnuit sa asculti tacerea. Vocea ei este un îndemn la renuntare. Toate initierile religioase sunt cufundari în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început sa banuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tacere. Mutenia cosmica îti spune atîtea lucruri, ca lasitatea te împinge în bratele acestei lumi.
Religia-i o revelatie atenuata a tacerii, o îndulcire a lectiei de nihilism ce ne-o inspira soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastra... Astfel se asaza tacerea la antipodul vietii.

De cîte ori îmi vine-n minte cuvîntul: ratacire, de atîtea ori am revelatia omului. Si tot de atîtea ori, parca au atipit muntii pe fruntea mea...

Suso ne spune, în autobiografia sa, ca si-a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sîngele n-a curs în zadar, caci dupa o vreme descopera o lumina în acele litere, pe care le acopera ca sa nu le zareasca nimeni. - Ce mi-as scrie în dreptul inimii? - Se prea poate ca: nefericire. Si surpriza lui Suso s-ar repeta la interval de secole, daca diavolul ar avea lumina macar pentru emblema lui... În felul acesta, inima omeneasca ar ajunge reclama luminoasa a Satanei.

Sunt poieni în care îngerii îsi fac vilegiatura. În ele as semana flori din marginea deserturilor, ca sa ma odihnesc în umbra propriului simbol.

Trebuie sa ai spiritul unui sceptic grec si o inima de Iov ca sa încerci sentimentele în ele însele: un pacat fara vina, o tristete fara motiv, o remuscare fara cauza, o ura fara obiect...
Sentimente pure - care îsi au echivalentul în a filozofa fara probleme. Nici viata si nici gîndirea nu mai au - în felul acesta - vreo legatura cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindca nu se îndreapta nicaieri, ci se epuizeaza în finalitatea interna a actului. Devii cu atît mai esential, cu cît rapesti „istoriei" tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au data, iar viata în ea însasi e mai putin localizabila decît neantul.
În dorul dupa absolut exista puritatea unui vag, care trebuie sa ne lecuiasca de infectiile temporale si sa ne serveasca de prototip al neîncetatei suspendari. Caci aceasta nu-i, în fond, decît deparazitarea constiintei de timp.

De cîte ori ma gîndesc la om, mila îmi îneaca gîndurile. Si astfel nu-i pot da de urma în nici un chip. O frîntura în natura te obliga la meditatii frînte.
Pasiunea pentru sfintenie înlocuieste alcoolul în aceeasi masura ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitarii, perfect substituibile. Betivii, sfintii, îndragostitii si poetii se afla initial la aceeasi distanta de cer sau, mai bine zis, de pamînt. Numai caile difera, desi toti sunt pe cale sa nu mai fie oameni. - Asa se explica de ce o voluptate a imanentei îi condamna în mod egal.

Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Înduiosarea? Un amurg delicat al luciditatii, o „degradare" a spiritului la rangul inimii.
În orice timiditate se afla o nuanta religioasa. Teama ca nu suntem ai nimanui, ca Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neîncrederea metafizica ne creeaza o neprielnicie în fire si o jena în societate. Lipsa de îndrazneala între oameni - decantarea fortei în dispret - pleaca dintr-o vitalitate nesigura, agravata de banuieli la ce e mai esential în lume. Un instinct sigur si o credinta hotarîta îti dau dreptul sa fii obraznic; te silesc chiar. - Timiditatea-i modul de a-ti învalui un regret. Caci orice îndrazneala nu e decît forma pe care o ia lipsa de regrete.

De cîte ori nu mai ai iluzii, este ca si cum ai fi servit de oglinda toaletei intime a vietii. - Mister mai înduiosator ca în dragostea de viata nu exista; ea singura calca peste toate evidentele. Trebuie sa nu mai apartii deloc lumii ca viata sa-ti para un absolut. O perspectiva din cer asa o proiecteaza.

Unde apare paradoxul moare sistemul si triumfa viata. Prin el îsi salveaza onoarea ratiunea în fata irationalului. Ce e tulbure în viata nu poate fi exprimat decît în blestem sau imn. Cine nu le poate mînui mai are la îndemîna o singura scapare: paradoxul - surîs formal al irationalului.
Ce-i el din perspectiva logicii daca nu un joc iresponsabil, iar din a bunului-simt o imoralitate teoretica? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile si conflictele ce framînta subteran viata? De cîte ori umbrele ei nelinistite se marturisesc ratiunii, aceasta le îmbraca soaptele în eleganta paradoxului, spre a le masca originea. Însusi cel de salon, este el altceva decît expresia cea mai profunda pe care o poate afecta superficialitatea?
Paradoxul nu-i o solutie; caci nu rezolva nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi sa îndrepti ceva cu el este cel mai mare paradox. Fara dezabuzarea ratiunii nu mi-l pot închipui. Lipsa ei de patos o obliga sa traga cu urechea la murmurul vietii si sa-si desfiinteze autonomia în talmacirea acesteia. În paradox, ratiunea se anuleaza pe ea însasi; si-a deschis granitele si nu mai poate opri navala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc.
Teologii sunt paraziti ai paradoxului. Fara întrebuintarea lui inconstienta, ei trebuiau sa depuna de mult armele. Scepticismul religios nu e decît practica lui constienta.
Tot ce nu încape în ratiune este motiv de îndoiala; dar în ea nu este nimic. De aici avîntul rodnic al gîndirii paradoxale, care a introdus continut în forme si a dat curs oficial absurditatii.
Paradoxul împrumuta vietii farmecul unei absurditati expresive. Îi întoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru început.

Dac-as fi Moise, as scoate cu toiagul regrete din stînci. Oricum - este si acesta un mod de-a stinge setea muritorilor...

Ceea ce-i religios nu-i chestiune de continut, ci de intensitate. Dumnezeu se determina ca un moment al frigurilor noastre, asa încît lumea în care vietuim devine un obiectiv atît de rar al sensibilitatii religioase prin faptul ca n-o putem gîndi decît în clipele neutre. Fara „calduri" nu depasim cîmpul perceptiei, adica nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cînd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.
Intensificarea nu importa carei senzatii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvaluie Raul (calea negativa spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decît un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibila în masura în care nu mai suntem natura.
Un om lucid îsi masoara „caldurile" la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, vesnic pe urmele lui, abandonîndu-se echivoc nascocirilor tristetii sale. În luciditate, cunoasterea este un omagiu fiziologiei.
Cu cît stim mai mult despre noi, cu atît îndeplinim cerintele unei igiene, care consista în realizarea transparentei organice. De atîta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel sa asisti la tine însuti.

Sursa isteriei sfinte în mînastiri nu poate fi decît ascultarea tacerii, contemplarea spectacolului de liniste al singuratatii. - Dar palpitatia launtrica a Timpului, pierderea constiintei în ondulatia valurilor temporale? Sursa isteriei laice...
Timpul este un surogat metafizic al marii. Nu te gîndesti la el decît spre a învinge nostalgia ei.

Daca se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; - daca nu exista ceva, nu exista nimic. A face concesii multiplicitatii si a reduce totul la o ierarhie de aparente înseamna a nu avea curajul negatiei. Distanta teoretica de viata si slabiciunea sentimentala pentru ea ne duc la solutia sovaitoare a treptelor irealitatii, la un pro-contra firii.
Situatia paradoxala exprima o indeterminatie esentiala a fiintei. Lucrurile nu s-au asezat. Atît ca situatie reala, cît si ca forma teoretica - paradoxul izvoraste din conditia nedesavîrsirii. Unul singur, si ar arunca raiul în aer.
Contingenta - oazele de arbitrar în desertul Necesitatii - nu e sesizabila de formele ratiunii decît prin interventia de mobilitate pe care-o introduce neastîmparul paradoxului. Ce-i el daca nu o iruptie demoniaca în ratiune, o transfuzie de sînge în Logica si o suferinta a formelor?
Semnul hotarîtor ca misticii n-au rezolvat nimic, dar au înteles totul? Avalansa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de teama neîntelesului. Mistica este suprema expresie a gîndirii paradoxale. Însisi sfintii au folosit acest instrument al indeterminatiei spre a „preciza" indescifrabilul divin.